| |
| |
|
LPS
|
|
note de
dan coman
|
|
pentru ca am ratat și anul ăsta concursul de titularizare în învățămînt
|
Luni dimineața nu m-am mai trezit la șase, așa cum făceam în celelalte zile lucrătoare ale săptămânii. Aveam cursuri doar de la zece și puteam să mai lenevesc puțin, pe fiică-mea o duceam mai târziu la grădiniță așa că timp era berechet. Pe la opt, când m-am ridicat din pat, ea încă dormea exact ca maică-sa, pe burtă și cu o mână îndoită sub bărbie. De câte ori le privesc dormind în felul ăsta am o strângere de inimă, încheietura mâinii pare pur și simplu ruptă, altfel e imposibil să o ții așa, răsucită în modul acela incomod sub bărbie.
Mi-am făcut o cafea, afară era în sfârșit soare, așteptam de ceva vreme primăvara asta dar până acum numai frig, frig sec și tăios ca gerul din mijlocul iernii. La cafea am răsfoit puțin antologia lui Mincu, trebuia să văd ce autor aveam de predat în ziua aceea și să aleg un poem, două, să le dau elevilor să-l comenteze ca temă acasă. La nouă și cinci am lăsat-o pe fiică-mea la grădiniță și, deși lunea mă opresc de obicei la cafeneaua din colț, am vreme de încă un expresso până la 10, de data asta m-am dus direct la școală . Știam că o să găsesc prin vreun cabinet cafea proaspăt făcută dacă nu , era la etajul 1, lângă sala profesorală, tonomatul ăla nou, aveam la mine o hârtie de zece, expressoul scurt e destul de bun și de aici.
Într-adevăr, în cabinetul de română am găsit filtrul plin de cafea, din toamnă până-n primăvară găsești aici o cafea foarte tare, exact cum îmi place mie. Dumnezeu să te țină, Florentina, am zis umplându-mi o ceașcă și coborând la fumoar.
Liceul cu Program Sportiv e singurul din Transilvania de felul acesta , o școală mare, cu peste o mie cinci sute de elevi și în jur de o sută treizeci de profesori, incluzând aici și antrenorii sau tehnicienii care fac practica. Florentina predă româna, e cea mai în vârstă dintre profele de la catedra asta, cam de pe la sfarșitul lui martie nu mai vine la școală, își pune o cască de neamț pe cap și se închide la ea in casă - și tot cam de-atunci eu nu mai intru în cabinetul de română, celelalte fete fac o cafea leșinată de n-o poți bea.
La fumoar mă întâlnesc cu Dana, profesoara de engleza, îi deschei doar primii doi nasturi de la rochie, mă aplec , zic sărumâna și , prinzându-i ușor sânul în palmă îl ridic puțin și-l sărut, apoi îi închei nasturii la loc și îmi aprind țigara. Ceilalți sunt la ore, Dana are oră liberă, răsfoiește catalogul Avon, când deschid geanta și verific dacă am tot ce-mi trebuie îmi dau seama că mi-am uitat mănușile acasă. Fug până la secretariat, doamna Brândușa e întotdeauna drăguță , îmi pare rău că anul ăsta se pensionează, îi sărut sânul scos doar foarte puțin de sub bluză și o rog să-mi împrumute mănușile ei. Desigur, desigur, doar știti dom profesor că eu vă rezolv întodeauna orice, da, știu, multumesc.
În pauză urc la sala profesorală să mă uit la orar și să îmi iau catalogul. Niciodată nu țin minte dacă prima mea oră de luni e cu a IX-a sau cu a XII-a, mereu încurc clasele astea, poate și pentru că sunt una lângă alta la parter, în corpul celalalt de clădire și poate pentru că amândouă sunt clase de fotbal, 18- 20 de băieți din care nici unul nu a jucat la o echipă mai bună decât de divizia județeană. Băieții sunt cam tăcuți dar asta e de înțeles în situația lor , singura problemă cu ei e că mereu fac gestul acela pe care știu, înțeleg că nu-l fac din obrăznicie ci, mai degrabă, dintr-un reflex fotbalistic rămas din timpul vieții, dar degeaba înțeleg asta, de câte ori îi văd ducându-și mâna la pantaloni și aranjându-și cu o mișcare scurtă sexul mi se face pur și simplu rău, parcă încă i-ar mai deranja ceva acolo deși e evident că nu mai are ce să-i deranjeze.
Intru la oră, am cu XII B și, ca de obicei, abia după câteva minute încep să apară și elevii, vin de la sala de sport, întotdeauna lunea au primele două ore antrenamente. De data asta îi aduce Gătej, tehnicianul de la practica economică, un bărbat scund și îndesat care conduce cu viteză căruciorul ăla lung pe care stau întinși elevii, e exact acelasi tip de cărucior motorizat pe care-l folosesc la gară - doar că aceste cărucioare școlare sunt ceva mai scurte și au două nivele, în unele clase sunt și câte treizeci de elevi. Bună ziua, zic , ne iertați că am întârziat- și iar mâna la pantaloni cu cel mai firesc gest din lume, de parcă și-ar trece degetele prin păr. Până se adună ei îmi pun mănușile și deschid cartea acolo unde mi-am pus dimineață semnul. Bună ziua, zic și cei mai în vârstă care vin în spatele căruciorului, stingându-și lumânările, bună ziua, poftiti la loc, le răspund. Le fac semn elevilor să se întindă în bănci, fac prezența apoi închid catalogul, au note aproape toți la material mea, azi n-o să-i ascult. Îl rog pe unul din ultima bancă să-mi aducă scara. Ce-aveți cu mine, dom profesor, mereu mă puneți pe mine să fac asta, nici măcar nu-s eu de serviciu azi. Om bătrân și comentează, îmi spun, asta pățești dacă ești prea permisiv și-i lași pe elevi să vină cu unchii la oră- dar omul comentează degeaba, știe că va trebui să mi-o aducă, nu are de ales.
Ok, zic, astăzi o să vorbim despre o nouă temă. Desfac scara și o aranjez astfel încât să stea în echilibru, apoi urc cu grijă până în vârf și, ajuns aici, îmi trec un picior pe cealaltă parte. Zic : noua tema se numeste douămiismul poetic românesc. Douămiismul? întreabă ei. Douămiismul, răspund eu și scriu titlul pe tablă. Cât stau cu spatele, în clasă începe să se facă gălăgie, se aud vasele izbindu-se unele de altele, fâșâitul pungilor, scaune scârțâind pe podea. Potoliți-vă, strig, altfel vă pun pe toți absenți! Ați scris titlul ? îi întreb întorcându-mă. Scriem pe caiete? zic câțiva, nu, pe bănci, bag eu ca întotdeauna poanta și elevii din prima bancă, ăia mai silitori, sunt imediat împunși cu cotul de mamele lor să râdă.
Elevii de la Liceul cu Program Sportiv nu au voie să vină singuri la ore. În regulamentul de ordine interioară se precizează că e obligatoriu să vină cu unul dintre părinți, pe cei ca ei nu poți să-i lași nesupravegheați, la școală se pot întâmpla tot felul de accidente. Sunt însă destul de mulți elevi care-și aduc bunicii sau mătușile, ăștia sunt fie pensionari, fie șomeri și, deși la consiliul profesoral ni se spune mereu să nu-i primim la cursuri decât dacă vin cu părinții, eu îi las în pace, n-am nici un chef să le țin morală, așa ar începe să se agite și mai mult și n-aș mai putea să-mi fac ora.
Luni, de la 10 la 11 cu XII B , ora de literatură contemporană. 19 elevi și doar câteva mame, ca de obicei, în primele bănci, lângă elevii mai silitori. Restul și-au adus tot felul de neamuri și se ceartă mereu între ei. Cel mai mult îmi plac bunicii care vin cu nepoții lor, sunt întotdeauna aranjați, îmbrăcați la costum, proaspăt bărbieriți.
Așadar, ce este douămiismul? Să o luăm pe rand, zic, primul poet despre care vom vorbi este Claudiu Komartin. Ăsta-i poet? strigă unul așezat la rândul de la fereastră. Șșșșș-șșșt-șș, zice în șoaptă bunică-său aplecându-și puțin capul înspre fața lui și începând să legene banca stingherit, sss, șșșșt. În primele rânduri mamele sunt foarte grijulii, au liniat caietele copiilor, le-au îndreptat gulerele de la cămașă și acum, că ei stau liniștiți pe spate și notează, s-au apucat să lucreze și ele ce pot. Unele cos nasturi, altele croșetează, sunt și două doamne mai simandicoase care completează rebus. Undeva mai în spate, într-o bancă de pe la mijlocul clasei, văd că o bătrânică îmi face semn ridicând două degete. Poftiți, îi zic, poftiți. Ați putea să-l iertați puțin pe Marcel, dom profesor? Numai cât să-mi țină ligheanul ăsta până frământ, azi la diriginție vreau să-l prohodesc. Sigur, vă rog, zic și mai cobor o treaptă și scara se clatină puțin, parchetul nu e drept pus iar pe alocuri s-a și umflat puțin. O privesc pe maică-mea, e așezată la măsuța ei portocalie de lângă catedră, ca de obicei răsfoiește o carte de-a mea. Nu-mi aduci un pahar cu apă, te rog?-îi zic , lasă că bei mai târziu, îmi răspunde ea în șoaptă ridicându-și capul și privindu-mă pe sub ochelari, doar nu poți să-i faci pe oameni să aștepte. Bine, mamă, bine. Mă așez mai bine pe scară, Claudiu Komartin, reprezentant al liniei neoexpresioniste, zic. Zi-le și de tine, îmi șoptește imediat maică-mea, hai, spune-le ce a zis Cistelecan. Mamă, te rog, îi zic aplecîndu-mă puțin pe scară, te rog dar ea a ridicat deja cartea mea și o ține la distanță, cu coperta îndreptată spre clasă, ca și cum n-ar vedea bine ce scrie pe ea. Mamă, lasă cartea, nu sunt aici să vorbesc despre mine. Dar tu ești mai bun decât Komartin, șuieră ea printre dinți, Ghinga e cea mai bună carte din tot douămiismul, trebuie să vorbești despre ea, zice și o împinge și mai mult înspre bănci. Uf, n-am ce să fac cu ea, trebuie să o las să se desfășoare.
O zi frumoasă afară, se încălzise cu adevărat și geamul din spate era deschis, numai bine, de obicei pe acolo intră. E deja și 20, pregătiți-vă , vă rog, spun privindu-mi ceasul.
De data asta a intrat mai repede, n-am zărit-o decât atunci când femeile au început să țipe și au sărit imediat în picioare acoperindu-și copiii cu corpul lor. Chiar și bătrâneii din ultimele bănci au facut asta în timp ce cu o mână își agitau pălăriile, vrând să o alunge. Vă rog frumos să lăsați pălăriile jos, le-am spus chiar înainte ca maică-mea să se așeze deasupra mea. A făcut asta la timp, deși tot nu-mi explicam de ce a întârziat atât, poate așteptase vreo recție din partea lor, cine știe.
Da, de data asta a venit mai repede și era tot mai agitată, se izbea de perdele, de pereți, trecea foarte puțin pe deasupra corpurilor întinse pe bănci, când a trecut pe deasupra noastră era gata să ne răsturnăm cu scară cu tot, maică-mea se mișcase ca să-mi acopere cât mai bine capul, noroc că scara era foarte aproape de tablă, s-a oprit chiar în ea izbind-o cu un sunet sec. Nu mai dura mult, de obicei în trei-patru minute se auzea tot mai rar apoi dispărea înapoi pe fereastră. Când maică-mea s-a ridicat de deasupra mea, celelalte mame aranjau deja freza copiilor și una tocmai îi dădea peste mână băiatului ei care încercase să-și atingă iar sexul prin pantaloni. Bine, să ne continuăm lecția, am zis după ce mama mi-a aranjat din nou scara, deci Claudiu Komartin, cel mai de seamă reprezentant al direcției expresioniste. Ai grijă, dragu mamii, să nu cazi, îmi șopti maică-mea când, întorcându-mă să scriu la tablă, scara mișcă iar de cateva ori. Dinspre capătul clasei se auzeau plăcintele sfârâind în tigaia bunicii lui Marcel, mirosul acela plăcut ajunsese până sus, la mine. La finalul orei o să-mi dea și mie câteva, întotdeauna face asta. Numai dumneavoastră mă lăsați să le prăjesc în timpul orei, ceilalți profesori mereu îmi spun că în pauză, că deranjez, că sfârâitul ăsta le distrage atenția. Mi-e simpatică bătrânica asta, uneori mi se pare ca seamănă foarte bine cu bunică-mea, dumnezeu să o ierte, poate de aia.
Se apropia finalul orei când ușa s-a deschis și a aparut directorul. Nu ne prea suportăm unul pe celalalt, dar de față cu elevii ne comportam firesc și decent, ca doi colegi. S-a apropiat de scară și eu mi-am aplecat capul și, după ce m-a sărutat pe frunte, bună ziua, m-am aplecat și mai mult și, bună ziua, l-am sărutat și eu undeva lângă tâmplă. Nu venise singur, acesta e noul vostru coleg, a zis întorcându-se către elevi, să-l primiți cum se cuvine și să aveți puțină răbdare cu el, abia acum două zile i s-a întâmplat totul. Care mai sunteți aici cu accident de motocicletă? Câteva femei ridicară mâna, să nu uitați că până la sfârșitul săptămânii trebuie să depuneți la secretariat copiile după procesul verbal al poliției, asta dacă vreți să mai primiți alocațiile, bineînțeles, e strict treaba dumneavoastră. Mama băiatului s-a dus mai in spate, în rândul din mijloc era un loc liber, s-a așezat acolo, și-a întins copilul pe bancă, a scos din geantă un caiet și un pix, noi încă nu avem manual, mi-a zis, nu-i nimic, stați liniștită, rezolvăm săptămâna viitoare, i-am răspuns. Directorul a ieșit și maică-mea i-a facut semn preotului, întotdeauna spre finalul orei maica-mea aduce un preot și atunci trebuie să cobor și să mă bag sub patrafir în timp ce elevii copiază schema de pe tablă. Preotul zice câteva rugăciuni și cântă domol deasupra mea și eu, de sub patrafir, îi aud iar pe ăia din spate făcând gălăgie. Îmi scot arătătorul și le fac semn să termine- și semnul ăsta durează destul cât să-mi taie maică-mea unghia crescută prea mult.
În ultimele trei minute ale lecției consolidăm informațiile dobândite. Urc înapoi pe scara metalică și ridic puțin vocea: asadar douămiismul, o nouă temă pe care o s-o dezbatem timp de câteva săptămâni. Dom profesor, maică-sa lui Tudor nu-mi dă pace, zice una din doamnele mai simandicoase care făcea rebus, mă tot pune să-i bag ața în ac . Doamnă, zic, lăsați că faceți asta în pauză. Dar n-am rugat-o decât o singură dată, eu nu reușesc nicicum, și am rugat-o nu am amenințat-o, zice femeia mai în vârstă roșind. Ok, haideți să terminăm că imediat se sună, zic. O văd cu coada ochiului pe maică-mea cum îi strecoară preotului câteva bancnote în buzunar. Ce este douămiismul e o întrebare capitală în analiza literaturii contemporane , atât mai apuc să spun și se aude soneria, semn că ora s-a sfârșit.
După ce sună nimeni nu mai are răbdare. Femeile își îndeasă în bănci lucrurile și folosind aproape toate aceeași lumânare mică și portocalie se așază la căpătâiul copiilor și încep să bocească. Bunica lui Marcel îmi aduce două plăcinte învelite în hârtie de caiet, sunt cu brânză sărată, îmi șopteste. Ii întind una maică-mii, nu vreau, zice, azi țin post, mănâncă tu liniștit. Bag plăcintele în geantă, iau catalogul și ies. Intr-adevăr, asta pare a fi prima zi de primăvară, s-a mai încălzit în sfârșit. Traversez curtea înspre clădirea principală și mă întâlnesc, chiar la intrare, cu Florentina. Nu m-a văzut așa că îi sărut sânii direct prin bluză dar nu-mi răspunde nimic, e începutul lui martie și ea și-a pus iar casca de neamț pe cap, de-acum până în septembrie nu mai găsesc eu cafea ca lumea la cabinetul de română.
Intru in sala profesorală, las catalogul și cobor la fumoar. Mai am ore până la două, apoi mă duc să o scot pe fiică-mea de la grădiniâă. Azi e luni și noi, ca întotdeauna , luni după masa mergem la Winmarkt, la etajul trei e un loc minunat de joacă pentru copii, cât va sări ea pe trambulină sau se va da pe tobogane eu voi sta la o masă, voi mai bea o cafea și voi corecta niște lucrări, sunt câteva clase la care n-am nici o notă.
|
|
| | | |
| © Toate textele si comentariile de pe aceasta pagina apartin celor care le-au formulat. Drepturile si raspunderea le apartin in totalitate. Este interzisa reproducerea de materiale de pe acest site fara acordul celor care detin drepturile pentru ele
www.clubliterar.com nu isi asuma raspunderea pentru continutul acestei pagini si, in consecinta, nu acorda drept la replica |
Data publicarii:
22.07.2010 - 23:47
nr. comentarii:
15
| | 
|
|
 |
 |
comentarii:
|  |
| |
|
